Toamnă frumoasă avem chiar în vremea asta, în preziua Sfinților Arhangheli, la început de noiembrie. Orașele își încep forfota devreme, iar aceasta culminează la orele de vârf, dimineața, la prânz și după-amiază, ca o proiecție a vieții cotidiene. Chiar și ele, așezările urbane mai mari sau mai mici, au nevoie de câte un respiro și, îndată ce ambuteiajele se liniștesc, își curg agitația obișnuită pe mai departe. Între job, școală ori programul obișnuit, cine mai are timp pentru sine? Darămite pentru ceilalți?
În felul acesta egoist, agitat, cam neproductiv și chiar risipitor de timp, planează în comunități un sentiment al singurătății manifestat ca durere individuală și, ciudat lucru, chiar colectivă. Plurală mai bine spus, căci fiecare (dar tot mai mulți) o resimte în măsura în care se liniștește pe sine și dă voie glasului interior, conștiinței de sine să vorbească. Cuvântul. În lumea în care cuvintele zboară ca steluțele unei păpădii și sunt înghițite de tăcere, e nevoie de cuvinte mai puține, mai cu rost, care să se așeze pe un fundament fertil și să dea naștere la ceva bun. Infertilitatea cuvântului este numaidecât o boală a lumii în care trăim.
Timpul. (L-) Am devenit cumva contratimp și ne poziționăm în el ca o justificare pentru grija absolută de sine și uitarea de ceilalți. Mizeria de pe jos nimănui nu-i place. Curtea părăginită a unei școli ne nemulțumește profund, dar asta e. Ah, că pe strada noastră primăria nu-și face treaba, nu asigură trotuoare, piste pentru biciliști, cine să le mai bage în seamă pe toate și, mai ales, când? Simțul civic ar trebui activat, dar când și de către cine?
Acest articol s-a scris în mintea mea sâmbătă, 5 noiembrie, când am ieșit înarmată cu vopsea, pensule și un copil de 6 ani alături, să vopsesc gardul școlii din cartier. Cui îi pasă de el? E al primăriei și primăria ne impune taxe și impozite, deci trebuie să-l mențină frumos. E drept că nu o face.
Am ajuns la fața locului și m-am uitat lung la zidul acela care mă aștepta cu durere. Mi-am zis că i-a venit clipa fericită și m-am apucat de treabă. Din când în când, trecătorii zâmbeau a dispreț sau aprobare, după cum înțelegea fiecare. După câteva minute, o doamnă cunoscută se îndreaptă spre magazinul apropiat. Văzându-mă, se oprește și spune alunecos: ”Unii oameni nu au ce face. Și atunci își caută de lucru”. Simțeam în vorba asta un amestec de speranță, ironie, entuziasm, resemnare și chiar istorie a locului. Mi-a spus ferm că felul în care arată școala aceea e chiar oglinda cartierului nostru. Aici s-au adunat feluri de oameni, care mai de care preocupat de bunăstarea personală și ignorând până la limita suportabilității ceea ce ar trebui să se cheme spirit civic. I-am dat dreptate în gândul meu. Dar m-am trezit spunând, dintr-un resort intern nebănuit: ”Dacă nu eu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?”
Doamna a terminat cumpărăturile repede. Dar, pe când ea se întorcea de la magazin, a privit cum mi s-au alăturat, fără ca eu să fi plănuit, alte patru persoane. A zâmbit și a mers mai departe.
Articol scris de: Ioana-Daniela Sabău, președinte al Asociației Plai Transilvan
Oradea, 07 noiembrie 2022