„La mulți ani, nouă, românilor!”

La mulți ani, nouă, românilor!

Fiindcă este 1 Decembrie și avem peste 100 de ani de România, așa cum o știm astăzi, ne îndreptăm gândul la țara noastră. Parcă am vrea să fie mult mai bună, nu-i așa?!

Dincolo de faptul că s-au atins niște cote istorice în mai multe privințe – cifra de 4 milioane de români e doar un aspect, unul care ne încearcă greu ca societate și nație – mă tot căznesc să găsesc motive de a mă bucura lăuntric, cu adevărat de cei 104 ani de Românie Mare.

Aș vrea să pot spune cu sinceritate că “acolo, unde-s nalți stejari / și câți stejari înalți îmi cresc, / flăcăi cu piepturile tari, / ce moartea-n față o privesc, / acolo este țara mea / și neamul meu cel românesc, / acolo eu să mor aș vrea, / acolo vreau eu să trăiesc!” Dar îmi dau seama că vremurile s-au schimbat mult, flăcăii de azi nu mai fac armata și nici nu au piepturile tari… Curajul nostru, al tuturora e la cote minime. Iar în privința locului de veci, mă trec fiorii când străbat centura Oradiei pe lângă cimitirul Rulikowski, lung cât o zi de post, și mă gândesc că bietelor oseminte de acolo nu le e dat să se odihnească în pace decât o vreme, din lipsa de spațiu. Și, cu toate acestea, din călătoriile mele prin Europa și prin lume, din spusele apropiaților care au migrat, la rândul lor, am ajuns cumva, prin niște comparații făcute, la concluzia că țara asta ar merita să îngenunchem sincer de ziua națională și să îi sărutăm pământul cu ardoare.

Să vorbesc mai bine în numele meu. Sunt recunoscătoare pentru că de aici am o viață și un nume. Aparțin cuiva, sunt din satul cutare, de-a lui cutare. Am părinți și frați, rude ori prieteni. Amintiri frumoase îmi vin în minte chiar de când eram copil de-o șchioapă. Îl avem cu toții pe Dumnezeu. Chiar de atunci, de când ne vin în minte primele amintiri. Știu cum îndoaie vântul iarba și cum e să calci desculț prin rouă. Ce gust au ouăle adevărate și cum se face cașul. Am frământat și încă mai frământ pâine cu mâinile mele. Mi-am botezat copilul in biserică și i-am dat nume de rugăciune, așa cum au făcut și părinții noștri cu noi. I-am plâns pe cei morți când a fost nevoie. Știu cum trosnesc lemnele în sobă și cum e să bei apa din fântână ori izvor. Dacă s-a anunțat cineva că vine la mine, ma străduiesc să îl aștept cu masa plină și casa curată. Mai știu colinde frumoase, ce bine, și simt cum vibrează cetera când e mânuită de cine trebuie. Și cred că și voi, dragii mei români, le aveți cu prisosință pe toate acestea. Și, cu toții laolaltă, cred că mai avem ceva ce nu am enunțat eu mai sus: un suflet pe care știm să îl deschidem. Fiți cu sufletul deschis români, e cel mai frumos mod de a sărbători ziua națională a noastră și de a arata demnitatea că suntem români!

De ziua noastră națională, ca o speranță dată copiilor noștri, vreau să spun cu bucurie: cred că România va renaște. Am această credință privind în ochii poporului nostru. Viitorul țării e strâns legat de rădăcinile ei: satul românesc. Las să vorbească mai bine cuvintele Domniței Ileana, fiica cea mică a Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, făuritorii Marii Uniri:

“Țăranii noștri nu sunt drojdia societății, oameni care au decăzut treptat pentru că nu au avut capacitatea sau ambiția să-și facă o educație. Clasa țăranilor români include, ce-i drept, și asemenea oameni, care există în orice țară, dar mai cuprinde și oameni foarte capabili, cu o mare voință și inteligență! Niciodată în România știința de carte nu a fost o metodă de testare a capacității intelectuale, îndemânării sau ambiției. Nu este un lucru neobișnuit ca un om de stat, scriitor, militar sau artist să aibă părinți analfabeți sau să provină dintr-o familie umilă de țărani, la care de multe ori se întoarce ca să găsească înțelegere și încurajare.” (“Trăiesc din nou”, Principesa Ileana a României).

Viitorul e în satul românesc, care va renaște. Așa să ajute Dumnezeu! La mulți ani români, oriunde v-ați afla; la mulți ani, România!

Articol scris de: Ioana-Daniela Sabău, președinte al Asociației Plai Transilvan
Oradea, 01 Decembrie 2022